REFORMA UNIVERSITARA DIN FRANTA

REFORMA UNIVERSITARA DIN FRANTA

Messagepar christine » Mar Juil 10, 2007 11:12 am

Reforma universitară din Franţa

Franţa intră în reforme, iar reformei universitare i se dă prioritate. Conform agendei administraţiei rezultate din alegerile din 2007, în răstimpul verii ar urma să fie adoptată legea privind “organizarea noii universităţi”, depusă recent la Parlament.

Viteza cu care se lucrează este ea însăşi instructivă, ca şi, desigur, opţiunile acestei prime reglementări, dintr-un pachet ce va aduce, fireşte, şi alte măsuri. De unde însă hotărârea fermă de a face neîntârziat reforma universitară?

Ziarul “Le Monde” (26 iunie 2007) titra “capitalul uman trebuie să fie principala miză economică a celor cinci ani” şi menţiona, lucid, că poziţia Franţei este doar uşor peste mijlocul ierarhiei competitivităţii ţărilor Uniunii Europene (în condiţiile scăderii mediei, ca urmare a extinderii spre Răsărit, şi ale coborârii creşterii PIB la 3,2%, faţă de 5,4% în restul lumii).

Acelaşi prestigios ziar arăta că, deşi are atuuri majore în competiţiile epocii globalizării – atractivitatea cea mai mare pentru investiţii directe în Uniunea Europeană şi al doilea loc în Europa sub aspectul efectivului firmelor de pondere globală – Franţa “a acordat insuficientă atenţie problematicii capitalului uman” sub cel puţin trei aspecte: “cheltuiala medie anuală per universitar” pentru cercetare a rămas la 10.000 de dolari în Franţa (faţă de 20.000 de dolari în SUA), “centralizarea nu lasă loc iniţiativei individuale”, “deconectarea universităţii de lumea întreprinderii”. Iată, profund şi responsabil formulată, premisa majoră a raţionamentelor ce întemeiază proiectul reformei!

Au fost, însă, aduse în favoarea reformei şi argumente ce ţin de performanţa directă a universităţilor, nu doar a economiei. De pildă, o prestigioasă preşedintă a unei universităţi din Paris, Jacqueline Dutheil de la Rochere, acuza, nu de mult, argumentat, trecerea fără pregătire (“nici voinţă, nici gândire, nici finanţare, nici dotare cu obiective”) la “universitatea de masă”, criticând, între altele, insuficienţa infrastructurii şi “autonomia de faţadă” (în revista “Etudes”, iunie 2007), şi sugera corectarea situaţiei. Pe de altă parte, ultimul sondaj a arătat că peste 58% dintre cetăţenii francezi sprijină autonomia universităţilor.

Ce conţine însă proiectul legii privind “organizarea noii universităţi”, cu care începe reforma universitară franceză recent anunţată?

Acest proiect, trebuie spus, prevede amendarea existentului Cod al educaţiei din Franţa în trei puncte cruciale.Primul punct conţine autonomia universitară consacrată pe continent, ca drept al instituţiilor de învăţământ superior “de a-şi determina ... statutele şi structurile lor interne” (articolul 2), şi reduce drastic atât de discutatul centralism francez. Preşedintele (rectorul) universităţii urmează să fie ales de consiliul de administraţie, organism restrâns (proiectul operează cu douăzeci de membri), în compunerea căruia intră, de asemenea, şapte “personalităţi externe” (un alumni, cel puţin un reprezentant al economiei, un reprezentant al regiunii etc.) numite de preşedinte. Universitatea ar urma să opereze pe baza deciziilor preşedintelui şi ale consiliului de administraţie, ce intră într-un “contract plurianual” cu statul.

A doua mare opţiune a reformei franceze este prevederea admiterii în universităţi prin înscriere (pe bază de bacalaureat obţinut la încheierea liceului), la nivelul primului ciclu (bachelor), şi a concursului, pentru nivelul master (articolul 18). Evident, noutatea majoră şi generatoare de controverse este selecţia pentru al doilea ciclu, după primul an.

A treia opţiune se referă la “transferul” dinspre stat spre universitate a “deplinei proprietăţi de bunuri mobiliare şi imobiliare” (articolul 26), prin care universităţile capătă dreptul completei utilizări a proprietăţii şi, desigur, răspunderea aferentă. Cu aceasta, dezvoltarea infrastructurii trece în răspunderea universităţilor înseşi.

Va trebui evitată, la citirea proiectului de lege care dă startul reformei universitare franceze, impresia că este ceva déjŕ vu. Nu se poate, de pildă, ignora că în România autonomia universitară a intrat în Legea din 1995 (reformulată în 1999), că admiterea în facultăţi şi colegii a fost trecută în competenţa universităţilor prin notificarea ministerială nr. 19.776 din 22 decembrie 1997 şi reglementări ulterioare (universităţile fiind autorizate să admită candidaţi pe baza bacalaureatului, fără taxă şi cu taxă, conform Ordonanţei de Guvern nr. 66/1998), că patrimoniul a devenit proprietatea universităţilor cu aceeaşi lege, că o vastă reţea de instituţii ale descentralizării (Centrul “Leonardo da Vinci”, 1998; Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare, 1998; Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor, 1999; Oficiul Naţional al Burselor de Studii în Străinătate, 1998 şi multe altele, consemnate în revista “Higher Education in Europe”, 1-2, 2002) a fost instalată şi durează şi astăzi. România a făcut, în 1997-2000, paşi radicali pe aceeaşi direcţie cu reforma actuală franceză.


Dar impresia de déjŕ vu este, totuşi, de evitat, fiind de la început superficială. în fond, trebuie luată în seamă istoria universitară franceză (care a dat deja prin Sorbona şi, mai târziu, prin “universitatea napoleoniană” repere pentru întreaga lume), precum şi împrejurarea că în 2007 Franţa se angajează pe direcţia înnoirii cu seriozitate şi exigenţă.

Nu se poate, din păcate, spune acelaşi lucru în cazul României. Opţiunile proiectului francez confirmă, desigur, încă o dată, fie şi indirect, opţiunile reformei 1997-2001 din România: autonomia universităţilor, admiterea la nivelul licenţei prin considerarea bacalaureatului, proprietatea asupra patrimoniului sunt indispensabile învăţământului performant. Numai că – după reforma 1997-2001, care a adus în mod salutar România alături de Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia şi a permis închiderea (în mai 2000) a capitolului “Educaţie şi formare profesională” în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, de la Bruxelles – incompetenţa decidenţilor a dus la deteriorarea organizării şi la izolarea din nou a României.


S-a ajuns în 2004-2007 la a face din incoerenţă şi amatorism chiar principiu. Pe de altă parte, tot felul de persoane ce se chinuie cu studiile, sau nu au vreo reuşită, îşi dau cu păreri care de care mai greşite (că ar fi prea mulţi studenţi, că ar fi de revenit la privilegii etc.) şi mai păguboase. în fapt, experienţa României rămâne probă că nu este posibilă o universitate performantă fără reforme chibzuite, făcute de oameni cu capul între umeri, pricepuţi şi responsabili.

Andrei MARGA redactie@ziuadecj.r
christine
Site Admin
 
Messages: 276
Inscrit le: Mar Jan 25, 2005 6:29 pm

Retour vers Discutii

Qui est en ligne ?

Utilisateur(s) parcourant actuellement ce forum : Aucun utilisateur inscrit et 2 invité(s)

cron