Despre francofonie în California

Despre francofonie în California

Messagepar christine » Jeu Mai 04, 2006 10:24 pm

Despre francofonie în California
DILEMA nr.118 - 4 mai 2006

Dacă francofilia se manifestă în nordul Californiei, prin multitudinea de restaurante gourmet de profil, francofonia este un concept mai puţin palatabil şi care se cere, în consecinţă, îndelung digerat în cadrul conferinţelor şi simpozioanelor dedicate temei. De exemplu, cea mai recentă manifestare din această serie s-a desfăşurat la Stanford la mijlocul lui aprilie şi a purtat titlul Imperiul pierdut: Franţa şi celelalte lumi ale sale.

Dintre nenumăratele discuţii posibile (axate de cele mai multe ori pe fostele colonii şi nu pe francofonii aşa-zicînd benevole, ca aceea românească) mă voi opri doar la memoria colonială a Magrebului. Din punct de vedere intelectual, una din componentele cele mai active ale acestei zone geografice, cu o istorie recentă profund conflictuală, este Algeria. Atinşi în scriitura lor de fantasma limbii materne, scriitorii algerieni sînt marcaţi de hegemonia fostei politici lingvistice unilaterale a Franţei, ca şi de colonialismul şcolii şi culturii pied noir. Astfel, într-un volum despre bilingvism, Abdelkebir Khatibi scrie că autorul arab de limbă franceză este prins în chiasmul dintre alienare şi non-alienare, datorită faptului că nu se exprimă creativ în propria sa limbă, ci îşi transcrie din start propriul nume în caractere latine. La rîndul său, Jacques Derrida se referă la problema lingvistică a aproprierii identitare, în volumul parţial autobiografic Monolingvismul celuilalt (Le monolinguisme de l'autre, 1996).

Doi algerieni celebri precum Camus şi Derrida au privit chestiunea spinoasă a teritoriului lor natal din unghiuri diametral opuse: primul vede colonialismul drept exclusiv cultural, iar al doilea porneşte de la premisa că natura însăşi a culturii este una colonizatoare. Din ambele perspective, însă, bilingvismul Algeriei apare ca problematic în termeni de opresiune şi expropriere lingvistică. Prin urmare, algerianul evreu Derrida s-a considerat mereu străin faţă de propria sa limbă franceză, pe care o descrie ca limba "Celuilalt". Rezistînd la ideea apartenenţei naţionale ca formulă adecvată pentru sine, Derrida oferă o critică culturală non-esenţialistă oricărei localizări identitare. În Monolingvismul celuilalt, el alege varianta idiosincratică de a se plasa în spaţiul dintre "identitate" şi
"diferenţă", ceea ce îi permite să transforme limba într-un mecanism de revizuire constantă şi de transformare a celor două valenţe, franceză şi algeriană.

Altfel spus, în mediul colonial sau postcolonial, indiferent de moştenirea lingvistică, simplă sau poliglotă, orice subiect este, de fapt, creditat cu un monolingvism esenţial şi, prin urmare, străin de sine însuşi, ca Meursault, personajul celebru al lui Camus. La fel ca Benedict Anderson, Derrida consideră că nu există nici o istorie definitivă a unui stat-naţiune, ci doar "comunităţi imaginate", care oferă graniţe politice oricărei identităţi de acest tip. Deşi a împărtăşit beneficiile limbii franceze ca principiu de identificare, Derrida a lăsat în final deschisă întrebarea dacă imagi-naţiunea algeriană poate fi consemnată printr-o relaţie vibrantă între interferenţele culturale dintre localnici şi colonizatori sau dacă trebuie exprimată printr-o formulă monolingvistică, de orice tip ar fi aceasta.

Şi în prezent, criterii ca legitimitatea, autoritatea şi dominaţia limbii franceze asupra celei arabe rămîn factori ce corodează posibilitatea unei identităţi stabile pentru franco-magrebieni. Autori musulmani, ca Tahar Ben Jelloun, Assia Djebar sau Abdelkebir Khatibi, au fost iniţial confruntaţi cu două opţiuni: fie a accepta total hegemonia lingvistică europeană, fie a o refuza printr-o exterioritate radicală. După cum a subliniat elegant, în discursul său de deschidere de la conferinţa sus-menţionată, Assia Djebar (care predă acum la New York University), reacţia generală a acestor autori a fost de a se plasa într-un spaţiu interstiţial, prin refuzul lor de a se lăsa asimilaţi de oricare parte. Pentru a-i folosi metafora, proiecţia europeană asupra nordului Africii reprezintă doar o tulburare a spaţiului alb al scriiturii.

În consecinţă, deşi, atît în cazul lui Derrida, cît şi al Assiei Djebar, există pericolul perspectivei idealiste asupra actului scriiturii - ca şi cum acesta ar putea salva în absolut orice impas istoric - în orice spaţiu postcolonial trebuie recunoscută mereu o stare de urgenţă imaginativă, menită să se sincronizeze cu posibila sa implozie politică şi economică.

Cosana NICOLAE
christine
Site Admin
 
Messages: 276
Inscrit le: Mar Jan 25, 2005 6:29 pm

Retour vers Discutii

Qui est en ligne ?

Utilisateur(s) parcourant actuellement ce forum : Aucun utilisateur inscrit et 1 invité

cron