Photos de Roumanie | Photos de France | Photos d’autres pays francophones

 

 
Home Page Documente - Arhivă DILEMA VECHE Unde se află Franţa?
 

DILEMA VECHE
Unde se află Franţa?

Iată un titlu bun pentru a saluta sărbătoarea naţională. La ultimul congres al US Society for French History, ţinut, în mod excepţional, anul acesta la Paris, la mijlocul lunii iunie, pentru a sărbători un secol de existenţă, unul dintre participanţi, profesor de mare renume, specialist în istoria Franţei moderne la Harvard, întrebat de un gazetar de la Libération asupra motivelor opţiunii sale profesionale a răspuns aşa: "Tînăr student, în urmă cu patruzeci de ani, am fost fascinat de această ţară, devenită mică, şi care, în pofida acestei realităţi, încă se considera centrul lumii şi vorbea mereu în numele universalului". Să lăsăm deoparte orgoliul naţional şi să observăm că acest universitar a relevat ceea ce a devenit expresia unei aroganţe detestabile, fiindcă e golită de orice substanţă. Dacă privesc la rece ţara mea, diagnosticul mi se pare justificat, pentru că văd cum Franţa devine, din ce în ce mai evident, propria ei caricatură: Franţa parodiază ceea ce a fost odată Franţa. Fanfaronada a înlocuit discursul de putere real, cum era cel de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea sau de pe vremea lui Napoleon. În cîmpul politicii - în pofida unor modeste succese fără efecte globale semnificative, cum a fost, în 1968, discursul din Cambodgia al lui de Gaulle şi recentul refuz de a merge pe urmele neo-conservatorilor americani în Orientul Mijlociu -, Franţa (nu doar clasa politică, ci poporul în totalitatea sa diferenţiată) şi încă de mult, nu mai e capabilă de sacrificiile necesare pentru a se dota cu mijloacele militare, economice şi culturale ale unei puteri care i-ar permite să desfăşoare un praxis adecvat discursului ei universal. Dacă înscriem această pierdere de substanţă în profunzimea memoriei istorice, e cazul să reamintim că, după 1814-1815, după înfrîngerea de la Waterloo, Franţa a pierdut iremediabil puterea mondială, chiar dacă au mai fost reveniri (campania lui Napoleon al III-lea în Italia). Desigur, unii istorici hiperpozitivişti mi-ar putea spune că 1918 a fost o mare victorie, iar eu răspund simplu, că, atunci, costurile umane (giganticele pierderi demografice) cît şi cele economice (dependenţa sferei economice de protectoratul Statelor Unite) au fost atît de mari, sacrificiile atît de uriaşe, încît în spatele marii victorii era doar o mare înfrîngere şi ţara şi-a pecetluit definitiv starea ei de naţiune de gradul doi. Cît priveşte miracolul din 1945, după mine, acesta se datorează doar talentelor excepţionale ale lui de Gaulle (virtu şi fortuna în sensul dat de Machiavelli) şi, în special (realitate ocultată în Franţa), fricii americanilor de a-i vedea pe comuniştii francezi ajungînd la putere. Să fim lucizi, după înfrîngerea abisală din 1940, Franţa a pierdut războaiele în care şi-a angajat prestigiul şi puterea ca atare: Vietnamul în 1954, Algeria în 1962 şi, mai insidios, în partea sa africană neocolonială. Iată de ce, cînd le dă americanilor sau britanicilor lecţii de "morală" cu privire la politica lor faţă de lumea a treia, clasa politică franceză, de dreapta sau de stînga, uită că Franţa a fost o mare putere colonială şi că ea îşi păstrează acest rol, chiar dacă acum nu mai e un rol principal. Franţa ar face mai bine să măture gunoiul din faţa propriei uşi, alocînd, de exemplu, pensii demne de acest nume soldaţilor din Africa de Nord sau din Africa Neagră, înrolaţi cu forţa pentru a elibera ţara de sub jugul nazist.

Acum, cînd discursul despre putere a devenit grotesc, s-a dezvoltat, în ultimii ani, cel al excepţiei culturale, un fel de imn închinat mediocrităţii. Centralismul francez, pe de o parte, şi regionalizarea din care a apărut nepotismul şi clientelismul local, pe de altă parte, pe fondul absenţei totale a dezbaterii în contradictoriu, a ceea ce anglo-saxonii numesc liberalism, au favorizat dezvoltarea mediocrităţii, şi a celei artistice şi a celei universitare. "Scandalul" provocat în Franţa de clasamentul mondial al universităţilor, realizat de Universitatea din Shanghai, expune perfect acest provincialism fanfaron: prima universitate franceză pomenită, Paris VI, René Descartes, apare pe locul 85 (sic!), mult sub cele mai bune din Statele Unite, dar şi după cele din Marea Britanie, Germania, Olanda şi Elveţia. Elitele politice din Franţa, susţinute de unele facţiuni ale elitei intelectuale, vor să mănînce unt păstrînd şi banii cu care acesta ar trebui cumpărat, gloria originalităţii şi rentele poziţiei de funcţionar. Convenţiile retoricii au acoperit originalitatea şi adevărata controversă, latura realmente autentică a aventurii cercetării, s-a diminuat. Franţa desfăşoară o politică a cercetării aşa cum un băcan îşi vede de prăvălia lui (la vremea lui, Stendhal a remarcat această înclinaţie franceză către gîndirea de băcan) şi o cultură politică de supermarket. Franţa excepţiei culturale preferă să cheltuiască banul public pentru organizarea unor inepte serbări muzicale şi a nu ştiu cîtor festivaluri culturale unde se pot vedea spectacole de o banalitate dezolantă, dar refuză să facă investiţiile necesare pentru dezvoltarea tuturor domeniilor de cercetare la vîrf (ceea ce nu aduce voturi) şi alocarea de credite pentru a transforma clădirile universităţilor, acum aidoma unor staţii de metrou jegoase; nu e de mirare că bursierii din străinătate şi studenţii străini pleacă în altă parte, în Marea Britanie, în Canada, în Australia. Franţa apără excepţia culturală a mediocrităţii şi apoi se miră că mulţi resping atît cultura populară de masă, cît şi producţiile savante din Franţa. Între opţiunea de a te plictisi două ore privind un film unde "se gîndeşte profund", sau unde pute a specific franţuzit, bunul simţ ne trimite la un produs de la Hollywood, uneori foarte critic sau de un tragism admirabil; decît să citeşti un roman penibil unde autorul ne povesteşte pentru a suta oară că nu reuşeşte să-şi scrie textul sau să se culce cu prietena lui, e preferabil să te scufunzi într-o sagă sud-americană sau rusească, într-un roman hieratic japonez, sau chiar într-un grandios polar american.

Francezii nu mai au mituri pe care să le justifice sau să le conteste, cultura s-a redus la platitudinile cronicilor cotidiene sau la virtuozitatea găunoasă a deconstrucţiilor formale. Plictiseala sufocă aceste opere. Pe scurt, unde sînt adevăraţii romancieri de după Céline şi Claude Simon? Sigur, mai putem găsi pasaje frumoase, cîteva capitole admirabile la Lévi-Strauss, Foucault, Baudrillard, Ricoeur, Granel, dar ei sînt fie foarte bătrîni, fie morţi. Mai sînt filme care ne atrag atenţia, dar toate astea nu alcătuiesc forţa unei culturi. Italia nu e o putere politică, dar e autentic regionalistă şi practică un adevărat liberalism universitar, cultural şi intelectual; acolo s-au produs în ultimii patruzeci de ani opere admirabile, inegalabile, s-a dezvoltat cea mai bogată filozofie politică, cel mai bun cinematograf continental de după cel de al doilea război mondial, popular şi rafinat în acelaşi timp, unde filmele lui Toto, de Sica, Fellini, Visconti, Scola compun opere emblematice; în sfîrşit, în pictură forţa mare a Arte Povera. Franţa, cu zgomotoasa ei excepţie culturală, are cele mai multe restaurante McDonald's pe teritoriul ei; în Italia, cu atlantismul ei fără complexe, restaurantele McDonald's dau faliment. Cine mai poate să înţeleagă?

Mi se pare că Franţa e azi asemenea acelor femei, renumite pe vremuri pentru stilul frumuseţii lor, despre care spui cînd le întîlneşti din întîmplare: "Ai mai văzut-o? Se mai vede pe ea că a fost frumoasă, nu-i aşa?". Dar rămăşiţele frumoase ale politicii şi culturii se numesc patrimoniu şi se păstrează în muzee. Ale noastre sînt magnifice, uneori chiar grandioase, de o foarte mare bogăţie, dar ce poate fi mai inert decît un muzeu? Sarcofag somptuos al operelor, cultura e îmbălsămată, încremenită în moarte.

Claude KARNOOUH

 


PUBLICITATE/ PUBLICITE

Plasând ÎN ACEST LOC publicitatea dvs. puteti sa sustineti financiar Liga de cooperare cultural-stiintifica România - Franta.

C'est en placant ICI votre message publicitaire que vous pouvez soutenir financierement la Ligue de cooperation culturelle et scientifique Roumanie - France.

C.E.C.C.A.R.F
12, Rue Frezorilor, sector 1, Bucarest, ROUMANIE
Tel./Fax : 004021-232.93.90
e-mail :
ceccarf@b.astral.ro

Nous offrons à nos clients les services suivants :
-conseils juridiques et économiques permanents,
-création et enregistrement d`une structure roumaine,
-audits en conformité avec les standards internationaux de comptabilité,
-expertises comptables,
-fusions,
-liquidations,
-comptabilité de société, etc.

La plupart de nos clients sont des sociétés françaises implantées en Roumanie.


Le site Emplois Roumanie est dédié aux entreprises offrant des emplois et aux candidats en recherche d`emploi dans l`Espace Francophone. Inscrivez vous dès maintenant sur
www.emplois-roumanie.com


 
© Liga de Cooperare Cultural - Ştiinţifică România - Franţa
© Ligue de Coopération Culturelle et Scientifique Roumanie - France
hosting by ATECK.ro